Trois petits ânes

Olga Văleanu (1915–2017)

Prima propoziție pe care am învățat-o în franceză a fost despre trei măgăruși care mâncau caise dintr-un copac. Trois petits ânes mangent les abricots qu’ils cueillent sur un arbre. Aveam vreo 9 ani și nu înțelegeam de ce trebuie să învăț despre măgăruși. Dar profesoara mea de franceză știa că o limbă se învață prin imagini, prin povești scurte și prin cântece. Și că un copil nu trebuie convins, ci trebuie fermecat. Alouette, gentille alouette… a fost cântecul începutului.

Olga Văleanu m-a fascinat. E probabil una din acele „mari întâlniri” de care ai parte într-o viață.

Când ne-am cunoscut, ea avea 89 de ani. Eu 9. Mergea încă pe bicicletă și se ducea săptămânal la bazin să înoate. Era cochetă și rafinată. Vorbea franceză, germană, rusă și bulgară. Citea în latină și în engleză. În octombrie, în fiecare an, își schimba garderoba: apăreau pălăriile, stofele, blănurile și nelipsitele mănuși, prezente în garderobă până la finalul lunii aprilie. Era din lumea veche, cea în care eleganța nu era un stil, ci un mod de a fi.

Se născuse în Basarabia și era fiică de preot, de-asta știa și rusa. Venise la București cu o bursă și studiase la Facultatea de Litere și Filosofie. A urmat și cursuri de-ale lui Nicolae Iorga, care pe lucrarea de evaluare din prima zi a anului întâi i-a semnat calificativul „lucrare bună”. Fusese colegă cu Jeni Acterian. Și, aveam să aflu mai târziu, amândouă l-au avut profesor pe Charles Drouhet la literatură comparată la începutul anilor 30. Era ultimul profesor de la Universitatea București care venea la facultate cu trăsură: un „demodat” care purta joben, mănuși și baston. Și tot împreună cu Jeni mergea la petreceri studențești unde se asculta muzică pe discuri de ebonită și se dansa frenetic trei sferturi din noapte.

În iunie 1940, Basarabia a fost cedată Uniunii Sovietice. Era la București cu o bursă. Singură. N-a mai putut să se întoarcă. Și-a revăzut casa părintească abia în anii ‘70, când a aflat că tatăl și fratele muriseră deportați la Cercul Polar de Nord. Unul dintre ei fusese mâncat de foame de un alt deținut din lagărul sovietic.

Asta mi-a povestit-o fără să plângă. Cu aceeași eleganță cu care-și schimba garderoba toamna.

A avut doi fii. Unul a murit în anii ‘70, într-un accident de avion, iar al doilea a murit când ea avea 99 de ani. A supraviețuit tuturor, iar eu am învățat ce înseamnă curajul și tăria în fața marilor dureri și pierderi pe care ți le dă viața.

Fusese mai întâi prietenă cu străbunica mea. Apoi a început să-și umple timpul dând lecții de franceză. Ieșise la pensie la finalul anilor ‘60. Prima ei elevă a fost mama mea. A început franceza la 5 ani.

A predat apoi surorii mele, apoi mie, eu fiind ultimul ei elev.

Am început studiul francezei cu texte extrem de scurte, cu povești și cântece. Vara, pentru că nu ne permiteam să plecăm din București, petreceam ore întregi alături de ea. Ora de franceză din august se transforma într-un interval de 3-4 ore. Eram absorbit de poveștile din Bucureștiul anilor ‘20-’30 spuse în franceză, sau de ororile sovieticilor care ocupaseră Basarabia unde se născuse. Erau seri de august în care cântam împreună vechi cântece franțuzești, iar dacă venea la noi acasă, mama ne acompania la pian. Erau seri în care ne făceam planuri despre o lume în care niciuna dintre ele nu mai urma să facă parte. Dar eu nici nu intuiam că aceste timpuri vor exista vreodată.

Plecam de la ea cu dorința să citesc toate cărțile din bibliotecă. Curiozitatea și bucuria înțelegerii lumii erau molipsitoare. Simțeam că trăiesc un mare privilegiu și că nimic nu trebuie ratat. La 99 de ani, Olga Văleanu își nota lucruri, căuta, se întreba și citea. Era de o tărie pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni. Am învățat de la ea lupta și încrâncenarea de a lupta, dar și curiozitatea, curiozitatea aia rară de om care refuză să se oprească din întrebat. Era de o eleganță și de o curiozitate pe care le-am mai întâlnit peste ani doar la Neagu Djuvara și Mihai Șora. Mai târziu, am înțeles că, de fapt, curiozitatea și căutarea sensurilor și a frumuseții te ține viu.

Ultima carte pe care a citit-o a fost o antologie de-a lui Pușkin. Era o carte enormă. O citea cu lupa. În rusă.

Țin minte și-acum că m-a privit în ochi și mi-a zis cu emoție: e ultima carte pe care o citesc înainte să mor. Împlinea curând 100 de ani.

Visa că Moldova va fi din nou parte din România. N-a apucat.

A trăit 102 ani.

Nu am nicio poză cu ea. Am doar corecturile făcute peste retroversiunile mele și câteva indicații scrise cu un creion care se va șterge curând, în caietul de verbe pe care m-a învățat să-l fac. Cam atât am. Cam atât rămâne dintr-un om care a traversat un secol întreg cu eleganță, cu tărie și cu o curiozitate care nu s-a stins niciodată.

Dar poate că nu e doar atât. Pentru că tot ce am învățat despre luptă, despre încrâncenare, despre refuzul de a ceda, am învățat la ea în sufragerie, între caise imaginare și cântece franțuzești. Și tot ce fac azi cu ARCEN, cu orașul ăsta, cu încăpățânarea asta a mea de care nu scap, vine cumva de acolo. Dintr-o cameră cu cărți, cu o femeie care nu s-a oprit niciodată.

Nu am nicio poză cu ea. Dar propoziția Trois petits ânes mangent les abricots qu’ils cueillent sur un arbre. e mărturia mea, că într-o zi caldă de toamnă, o profesoară mi-a deschis calea care poate că a schimbat tot ce ar fi urmat mai târziu.

Alouette, gentille alouette…